Vremea marilor decizii

Acum cativa ani, eram in liceu si dupa ce incepusem sa citesc dezvoltare personala pe internet, am hotarat sa urmez facultatea de psihologie din Bucuresti. Decizia am luat-o pe un ton emotional, unde eram, ce faceam mi se parea ca nu are nici un fel de insemnatate pentru mine. Aveam nevoie de un scop, de o dorinta, aveam nevoie sa aleg.

Am trait experiente care mai de care mai profunde sau superficiale, m-am maturizat dar parca in continuare ceva lipseste. Cand am ales sa urmez Facultatea de Psihologie, nu m-am gandit niciodata la scopul practic al acesteia, cu alte cuvinte sa fac parte din sistem. Eu voiam sa scriu carti si sa le vand pe internet. Insa, acum anul 3 fiind timpul nu mai are rabdare cu mine si sunt in momentul in care trebuie sa iau o decizie.

Mi-am facut planuri de la variante de la A la E. De la a scrie o carte si a incerca sa o vand, la a plecat in Uk sa imi caut un job in marketing, la a ramane in Bucuresti sa ma angajez, a merge in Cluj (am o impresie foarte buna despre ardeleni), a ma intoarce in Craiova.

Am observat in perioada asta dupa ce am stat de vorba cu diverse persoane de jurul meu ca mai toata lumea este intr-o stare de confuzie cu privire la ce vrea sa faca pe viitor dupa ce va termina facultatea. Din punct de vedere concret, ar fi niste solutii pe care facultatea ti le ofera, cum ar fi a lucra in HR, spital sau la diverse ONG-uri precum si altele daca faci putin research, dar e oare asta suficient.

E oare asta suficient pentru unul ca mine care are niste asteptari imense de la viata, cu siguranta nu. Nu am vrut cand eram mai mic sa aleg drumul conventional, pentru ca nu gaseam un sens in asta. Caut un sens, vreau sa descopar ce poate creierul meu prin analizatorii sai sa gaseasca. Vreau sa simt, vreau sa simt ca traiesc, ca le-am facut pe toate in viata asta. Nu vreau sa ma limitez la niste certitudini oferite de societate.

*Un articol cu nota personala care reprezinta perfect haosul si confuzia din mintea si viata mea. Dar atata timp, cat nu am mai scris de o luna jumatate, e okay. Urmatoarele o sa fie mai bune.

Aaa si tot aud o voce interioara care imi spune la ureche: Daca pozele ar vorbi, amintirile ar fi vii, probabil poza ta din rama ti-ar soptii: “Stii nu esti ce-am doream sa fii”

Ciao,

Alex