Între timp, m-am mutat într-o nouă casă, care este lângă un lac. Datorită acestui fapt, prin zonă se găsesc o multitudine de vietăți precum păsări viu colorate, reptile, șerpi, țânțari și alte insecte de genul. În noua casă, imediat după ce m-am mutat, m-am trezit într-o dimineață  mușcat de țânțari. Prin analogie, mi-am adus aminte de o secvență  din opera lui Jules Verne, Căpitan la 15 ani.

Am citat această carte pe la începutul adolescenței. Căpitan la 15 ani este un roman de aventură, în care protagonistul, Dick Sand, un tânar de numai 15 ani, devine căpitanul unei nave, Pilgrim, în urma decesului tuturor celorlalți membri ai echipajului. Corabia avea inițial destinația San Francisco, CA, însă în urma unei furtuni este nevoită să acosteze pe o insulă. Componenții navei credeau că insula se află pe teritoriul Americii, însă evenimente ciudate se întâmplau acolo, printre care comerțul cu sclavi, iar vegetația, fauna, flora, animalele de acolo erau atipice pentru continentul american. Într-o zi unul din componenții navei ajuns pe insulă, unchiul Benedict, este mușcat de musca țețe, care la momentul resectiv era nedescoperită în America. Ei realizează că ajunseră în Africa de fapt, apoi trec printr-o serie de evenimente în care viața le este pusă în pericol. În final, supraviețuitorii părăsesc insula teferi și ajung la destinație, în San Francisco.

Înainte să plec în SUA, țin mine că le spuneam prietenilor mei că vin aici să fiu sclav pentru 3 luni. O ziceam mai mult în glumă. Nu am ajuns în Africa, am ajuns unde trebuia să ajung, însă felul în care am fost tratat aici este comparabil cu felul în care erau tratați negri în SUA până când sclavia a fost abolită de Lincoln.

Revenind la poveste. Începuse a 3-a săptămână, persoane dragi mie erau date afară fără motiv. Banii care îi câștigam într-o săptămână erau suficienți să-mi plătesc chiria și poate să-mi cumpăr ceva mâncare. Nu mai aveam nici un motiv să muncesc acolo. Mă termina psihic toată situația. Însă, așteptam   să primesc banii pe prima săptămână. Pe lânga asta, încă mai aveam speranța că o să primesc minimul pe economie măcar. Iată că vine și checkul. Surpriză, pe check apăreau niște bani care nu îi primisem. Cu alte cuvinte, spălare de bani. Am mai încercat încă o dată să discut cu managerul meu să-i explic că nu e corect. A mai născocit niște minciuni cu care a reușit să convingă o parte din grupul de asiatici obedienți care erau în aceeși situație cu mine.

Dacă până atunci eram extrem de nervos, în urma acestui eveniment eram hotărât să plec a doua zi. Jobul și cazarea erau împreună, dacă părăseai una dintre cele două, trebuia să  pleci și din cealaltă. Însă nu aveam nici o altă opurtunitate de angajare, nici un telefon primit chiar dacă aplicasem la 10-15 joburi diferite, nu aveam altă casă în care să stau.

Am început să caut cazare cu Buck și Chichi, un cuplu de taiwanezi foarte drăguț cu care m-am împrietinit foarte mult. Căutam un soi de apartament în care să stăm doar noi 3. După ce am fost trimiși  pe piste false, de către prieteni, cunoștințe sau agenții de retail, ne-am dat seama că este foarte greu să găsim cazare într-un apartament, la un preț decent.

Într-o seară, în timpul unei discuții simple, am încercat să facem schimb de numere de telefon din nou. Aveam o problemă cu numărul de telefon de SUA. Eu puteam să sun alte persoane, însă alte persoane nu puteau să mă sune pe mine. Sunasem la relații cu clienții la T-mobile în trecut pentru a rezolva problema, însă aceasta tot persista. Am relevat misterul cu ajutorul lui Buck în cele din urmă. Numărul meu de telefon care îl ofeream la alte persoane era greșit. Cerusem numărul unui american ce stătea în alt oraș, tipul ce mă adusese în prima zi cu mașina, iar el îmi dăduse numărul greșit.

Problema era că la fiecare job la care am aplicat, le-am dat numărul greșit. Astfel, se explica de ce nimeni nu mă sunase să mă cheme la un interviu.

După discuții cu șefii mei, am aflat pe ultima suta de metri că vila în care locuiam nu avea cutia poștală. Fără cutia poștală, nu aveam cum să primesc permisul de muncă. Cu alte cuvinte, nimeni nu putea să mă angajeze. În următoarea zi, colegii mei de muncă urmau să plece în Conway să-și fac permis de muncă. I-am însoțit.

Am primit prima veste cu adevărat bună de când ajunsesem în SUA. Permisul de muncă era deja emis. Fusese trimis la o adresă greșită, însă eram înregistrat în sistem, puteam să mă angajez în altă parte. Eram fericit, pentru că nu mai eram constrâns de nici un act să rămân în continuare la locul de muncă.

Am vorbit cu Steve, managerul de la Ruby Tuesday care îmi promisese că mă angajează ca ospătar imediat ce îmi iau permisul de muncă. A zis să ne întâlnim duminică să stabilim programul și alte lucruri de genul. Ziua curentă era joi. Găsisem un anunț pe Craigslists că cineva oferă cazare pentru studenți Work&Travel la un preț decent. I-am sunat pe proprietari, mi-au zis că au locuri libere, am văzut casa, totul era okey. A rămas să îi sun când mă hotărăsc să mă mut.

Am sunat sponsorul să îi spun că vreau să mă mut din casă și să-mi dau demisia. Le-am explicat că angajatorul meu a inventat niște bani pe check care nu există, cu alte cuvinte au furat bani. Le-am explicat că au încălcat contractul, legea americană și drepturile mele ca student work&travel. Mi-au zis să am răbdare, să le trimit poze cu checkul meu și că o să se rezolve. Au verificat check-ul, au zis că totul pare în regulă. A doua zi, m-am mutat în noua casă unde stau și acum. Am sunat sponsorul din nou, le-am explicat din nou că problema nu e rezolvată, că nu sunt tratat corect și că o să-mi dau demisia în ziua respectivă.

Motivul pentru care nu îmi dădusem încă demisia era că încă nu îmi primisem checkul, adică îl primisem, doar că managerii uitaseră să-mi treacă numele de familie, fără acesta nu puteam să transform checkul în bani cash.

În sfârșit, am primit checkul vineri seara. Încă lipseau bani dar erau suficienți ca să plătesc chiria în noua casă.

Am mai rămas cu Buck și Chichi la o vorbă, prins pokemoni și alte chestii de genul. Îl vedem pe noul nostru șofer, Pat, cel care îi luase locul lui Tom. A făcut un scandal monstru împreună cu soția lui, erau amândoi morți de beți și se certau, se băteau pe hol în fața camerei unde stăteam cu Chichi și Buck. A ținut peste o oră, numai chirătuituri și țipete.

Ultima zi de luptă și chin cu oamenii cu cel puțin două fețe.

S-a făcut sâmbătă. Am plătit banii pe chirie și depozitul în noua casă. Am fost la bibliotecă. Am completat scrisoarea de demisie. Am sunat din nou sponsorul CIEE, să le zic că o să-mi dau demisia. Au zis că nu pot să fac asta. Le-am spus din nou că am încercat să rezolv problemele de 3 săptămâni cu compania, că am vorbit cu ei de nenumărate ori, iar nimic nu progresează. M-au amenințat că o să-mi termine sponsorshipul dacă îmi dau demisia și alte rahaturi, așa că le-am închis telefonul în nas.

Am plătit 1000$ pe rahatul de sponsor și nu am simțit nici un fel de suport din partea lor de când am ajuns în state.

M-am dus spre locul de muncă să-mi dau demisia. Am sunat managerul cel mare, Tiffany, nici un răspuns nu primisem de 3 zile, nici de data asta. M-am dus la locul de muncă, Josh managerul nu era acolo. Era doar un manager asistent. A zis să vorbesc cu patronul, cu Bill, care întâmplător era acolo. Era prima oară când îl întâlneam pe acest Bill. Un individ bondoc, ce semăna cu o figurină animată ce nu poate să-și despartă prea mult picioarele sau mâinele. I-am zis că mi-am dat demisia, i-am dat scrisoarea. Mi-a zis pe un ton răutăcios că îl acuz de spălare de bani. Ăsta era adevărul. După i-am enumerat toate motivele pentru care nu mai vreau să lucrez pentru compania lor, pe lângă motivul financiar. Am menționat despre modul cum l-au dat afară pe Roland, cum l-au înlocuit pe Tom, șoferul, cu un incompetent care se bate cu iubita lui, iar toată furia pe care o aveam în mine acumulată în ultimele 3 săptămâni, am transmis-o către patron. Din cauza nervozității, am menționat un detaliu care nu trebuia zis, faptul că nu îmi plătisem chiria în ultimele 2 săptămăni. Nu făcusem asta pentru că nu aveam nici o garanție că o să-mi dea înapoi banii pe depozit, pe cazare.

Așa că surpriză. Din poziția în care eram la început, o poziție de putere, am ajuns la celălalt capăt, căci acest individ a reușit să mă pună într-o ipostază proastă, întorcându-mi vorbele. Așa că m-am trezit amenințat cu poliția, dacă nu plătesc banii pe chirie fix în momenul ăla. Nu aveam nici un chef să dau explicații poliției. Mi-am aminit de proverbul românsc, prietenul la nevoie se cunoașt, l-am sunat pe Buck și mi-a împrumutat 100$ să-i dau mercenarului.

Și atunci am înțeles de ce oamenii din conducere se comportă în acest fel. Pentru că acest rahat de om le dă ordine să trateze angajații ca pe sclavi. Am crezut că e vina managerului meu Josh, că e vina lui Tiffany, managerul cel mare. Însă, am uitat să iau în considerare un aspect, ei sunt angajați ca și mine.  Pentru amatorii de șah, studenții ce vin cu Work and Travel pot fi priviți ca pioni, ceilalți manageri fiind cai, nebuni, poate ture. Însă, regele este unul machiavelic, crud care ar face absolut orice pentru bani. Asta era ultima piesă din puzzle care o omisesem, poate cea mai importantă.

El a dat toate ordinele ca toți oameni să fie dați afară, el aduce an de an studenți de peste ocean ca să-i trateze precum sclavi.

Însă eu nu pot tolera asta. Nu-mi stă în fire. Nu-mi stă în constituție să accept rahaturi de la alți oameni. Am încetat să fac asta de ani buni. Chiar dacă sunt în SUA venit de unul singur, am un bagaj informțional acumulat de-a lungul timpului, am o personalitate ce nu tolerează incorectitudinea. Și ajunsesem în punctul în care puteam să-i dau în judecată, pentru că fiecare student ce vine cu acest program are drepturi, în cazul în care drepturile sunt încălcate, există o organizație componentă a poliției și a justiției ce se ocupă cu astfel de cazuri.

Când ei decizii complicate în condiții grele, viața te recompensează și îți oferă și bucurii.

Am vorbit cu sponsorul la 2 zile după ce mi-am dat demisia. Am aflat că am fost dat afară. Motivul fiind  că ” Roland, fostul meu coleg de cameră, m-a corupt, mi-a manipulat mintea, a folosit magie neagră și m-a convins să plec” M-a pufnit râsul. Nu am dat 2 bani și numai dau 2 bani pe cuvintele unui sponsor care este de partea unui angajator jegos, în condițiile în care compania acțonează fraudulos. M-a durut fix în pipotă, când am auzit că am fost dat afară sau când am auzit alte cuvinte de prisos din partea sponsorului, precum că am riscat un loc de muncă stabil sau că am 20 de zile să-mi găsesc un alt loc de muncă,  dacă nu o să-mi termine sponsorshipul și o să trebuiască să mă întorc înapoi în România.

Aveam libertate din nou și asta era tot ce conta. Chinul care ținuse aproape o lună trecuse.

După plecarea mea, consecința a fost că managerii și-au schimbat atitudinea în bine față de restul angajaților. Checkurile au început să fie corecte, în continuare minimul pe economie, dar măcar nu mai încalcau legea. Aveam o influență destul de mare asupra celorlalți angajați și dacă lucrurile continuau la fel, mai multe persoane erau gata să părăsească locul de muncă. Iar, compania avea multe de pierdut în contextul acesta. S-au simțit cu musca pe căciulă.

Am avut o săptămână de vacanță până am început să muncesc din nou. Am petrecut, am băut mai mult decât deobicei. Am fost la plajă. Am fost la bibliotecă. Am citit.. Am scris. Am filmat chiar și un videoclip cu Chichi și Buck. O să apară pe youtube cât de curând, mai trebuie doar editat puțin.

Totul e bine acum. Am 3 joburi part-time, mult mai mult timp liber ca înainte și chiar a început să-mi placă cât de cât experiența în SUA.

Acest articol a fost unul lung, dar voiam să termin povestea.

Cât de curând o să lansez un blog oficial. Am luat contactul cu o firmă de hosting din Ro. Câteva detalii mai trebuie puse la punct, însă în următoarele săptămâni va fi gata.

Ținem legătura

Alex Combei